duminică, 13 iulie 2014

Antichitatea – Partea a 4-a - Arta Greaca

Arta Greciei Antice se remarca prin ceramica, pictura pe vase de ceramica, sculptura si arhitectura, avand cea mai mare influenta in toata istoria artelor, raspandindu-se odata cu Alexandru cel Mare (356 – 323 i.Hr).
Roma care a fost provincie culturala elenistica, s-a inspirat si a adoptat ata de mult arta greaca incat este dificila definirea unui stil independent al arte romane.
Marea majoritate a sculpturilor grecesti pe care le cunoastem azi sunt copii facute de romani. Originalele sculpturilor, cele realizate de artisti greci, nu au rezistat de-alungul timpului din cauza ca in sculptura greceasca antica, materialele folosite erau lemnul si metalul, iar romanii le-au copiat in marmura.



Discobolul


Grecii nu au inceput sculptura in piatra decat pana la inceperea construirii templelor cand au descoperit ca piatra e mai rezistenta si au inceput sa faca sculpturi in piatra – cariatide „un tip arhitectural de coloana in forma de femeie”.

Cariatidele templului Atenei de pe Acropole


Arta greaca a avut influente orientale si egiptene, pictura pe vase de ceramica in stilurile micenian si geometric, dezvoltate intr-o parte a perioadei arhaice (700 – 480 i.hr),  prezinta cel mai bun exemplu.
Vasele grecesti se numesc kratére.
Personajele de pe vasele miceniene aveau trunchiul vazut fin fata si picioarele din lateral, asemeni picturilor egiptene. Miscarea era doar sugerata.
Reprezentarile statuare din acea perioada numite „kore” cele feminine si „kouros” cele masculine, precum si sfincsii au fost inspirate de egipteni. Detaliile anatomice erau putine si personajele erau statice. Influenta zeitelor orientale ale fertilitatii era evidenta prin sani bine conturati si mainile drepte, fiind intotdeauna imbracate in timp ce kouros erau goi.

    Kore                                     Kouros
 


Dupa perioada arhaica a urmat perioada clasica (508 – 404 iHr.) numita si clasicismul de aur fiind cea mai infloritoare perioada a Greciei Antice atat din punct de vedere politic si economic cat si artistic.
Grecia si-a extins coloniile in toata zona Marii Egee, pana in Italia. In sec IX – VIII i.Hr, inflorirea comertului a dus la primele contacte cu Orientul si cu Egiptul ceea ce a oferit stimuli cruciali in asigurarea uni stil independent grecesc in arta si arhitectura. La nivel organizatoric, incepand cu sec VII i.Hr., orasele stat au inceput sa fie conduse de aristocrati.
In jurul anului 480 i.Hr. trecerea la stilul sever care caracterizeaza epoca clasica este insotita de o mai buna intelegere a anatomiei umane si a reprezentarii miscarii. In perioada clasica, artistii capata pentru prima oara o identitate, printre acestia se numara Praxiteles, Fidias, Policlet, Myron si altii. Artistii incep sa fie interesati de om, de proportiile corpului, de anatomie si de miscare. Cu plagiatul ne intalnim de dinaintea erei noastre, astfel Policlet a fost unul dintre cei mai copiati sculptori ai antichitatii,se spune ca opera sa era o ilustrare a „Canonului proportiilor” – scriere intocmita de artisti greci care studiau anatomia. Tot lui, Policlet, ii este atribuita si crearea pozitiei „contrapposto” – personajul isi sustine toata greutatea pe un singur picior, lasandu-l pe celalalt usor indoit, in sculptura. Praxiteles a fost cela care a reprezentat primele nuduri feminine din istoria artelor cu lucrarea „Afrodita” sau „Venus”.
Fidias ar fi unul dintre cei care a condus realizarea frizelor, cariatidelor si a multor altor sculpturi de pe Acropole.

Afrodita                        Pozitia contraposto
 


Tot in perioada clasica s-au definit si slefuit templele grecesti asa cum le cunoastem astazi.
Templele erau rectangulare, un element specific templului grecesc este coloana, templele inconjurate de coloane pe toate cele 4 laturi se numesc „periptere”. Spatiul interior al templului cuprindea o incapere centrala numita „naos” care adapostea statuia zeitatii careia ii era inchinat templul. Templele mai mari mai aveau o incapere in fata naosului numita „pronaos” si o alta in spate numita „opistodom” in care se duceau ofrandele.

Plan templu grecesc


Din punct de vedere arhitectural, perioada arhaica aduce cu sine dezvoltarea stilurilor „doric” si „ionic” prin coloana si antablament, slefuindu-se ulterior in perioada clasica.
Stilul „doric”, este sever, greoi si geometric, coloana este masiva cu fusul usor tronconic format din tamburi asezati unul peste altul iar capitalul format din 2 elemente „echina” si „abaca”.



Stilul „ionic” are coloana mai zvelta si mai subtire dand impresia de mai multa gratie si armonie cu capitelul format dintr-o abaca compusa si forme de coarne de berbec sau spirala numite „volute”.



Ultima perioada din arta greaca este cea elenistica (404 – 32 i.Hr.) aceasta a fost o perioada de definitivare a detaliilor tehnice, anatomia umana fiind redata intr-un mod mai natural, miscarea era reprezentata perfect, grecii fiind responsabili de redarea exacta a miscarii. Apar forme si expresii noi care se imbina cu cele clasice din cauza dominatiei crescande a romei asupra tuturor teritoriilor elenistice.
 In perioada elenistica, apare in arhitectura cel de-al 3-lea stil cunoscut, cel corintic, singurul lucru care difera fata de stilul ionic este capitelul numit si acanta.
Decoratia este mult mai bogata cu motive vegetale, in special frunze de acant.



Tot in aceasta perioada apar cunoscutele lucrari „Venus din Milo” sau „Afrodita din Milo”, „Laocoon si fiii sai” sau „Nike din Samotrace” pe chipurile statuilor apar expresii, un dramatism aproape baroc. Directiile traditionaliste si inclinatia catre expresivitate au modelat arta elenistica conducand la o proliferare fara precedent a stilului.

Venus din Milo

Laocoon si fiii sai

Nike din Samotrace





Articolul urmator: Antichitatea – Partea a cincia „Arta Romana”


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu